Cum a aparut sarbatoarea de Craciun

Cand venea iarna, stra-stramosii nostri vedeau cum lumina soarelui scadea, cum vegetatia se ofilea si traiau cu teama ca soarele nu va mai reveni la stralucirea din timpul verii si ca plantele nu vor mai rasari in lipsa soarelui. Intristati si putin speriati, aprindeau in jurul caselor focuri mari, puneau torte aprinse in vecinatatea usilor si aduceau in case crengi de arbori si arbusti „vesnic verzi”, in tentativa lor de implorare a zeitatilor locale pentru a le aduce inapoi astrul binefacator.

Aceste forme de invocare, venite din negura timpurilor, s-au transmis pana in zilele noastre in aproape toate tarile pamantului, impreuna cu magia si frumusetea lor speciala. Sarbatoarea „mortii” aparente a soarelui s-a stabilit de secole in jurul datei de 21 decembrie (solstitiul de iarna), cand ziua este cea mai scurta. Aproape toate popoarele recunosc aceasta data de „mijloc al iernii” ca pe o data sacra, a renasterii spirituale si religioase a comunitatii lor. In Persia (Iran) se sarbatorea renasterea zeului Mithra – zeul Soarelui -, prin aprinderea de focuri mari in toate gospodariile oamenilor, iar in Egiptul antic, preotii coborau in pesteri ca sa invoce renasterea zeului Osiris.

La aceeasi data, mexicanii si peruanii sarbatoreau nasterea fiului Mamei Celeste. Romanii practicau sarbatoarea Saturnaliilor, care incepea pe 19 decembrie si dura sapte zile. Zeul roman sarbatorit era Saturn, considerat Tatal Timpului si identificat in zilele noastre ca unul dintre stramosii lui Mos Craciun. Alte culturi pretind ca stramosul lui Mos Craciun ar fi Sfantul Nicolae – Sfantul protector al copiilor. Acesta obisnuia sa cutreiere la jumatatea lunii decembrie prin asezarile oamenilor si sa se opreasca la casele cu copii, unde lasa daruri „dulci”.

Se pare ca aceasta din urma legenda a fost adusa in America de marinarii olandezi, stabiliti in asa-numitul Noul Amsterdam (New York-ul de azi). Olandezii il numeau pe Sfantul Nicolae Sinter Klaus, ceea ce a devenit pentru americani Santa Claus. Romanii au nuantat mai mult perioada sarbatorilor de iarna, astfel incat copiii, dar si adultii se pot bucura de sarbatoarea Sfantului Nicolae, dar si de cea a Sfantului Craciun. Legendele romanilor pentru aceasta perioada sunt frumoase si pline de magie: se spune ca, in noaptea de Craciun, animalele domestice ingenuncheaza si isi intorc capetele spre rasarit, iar, in paduri, copacii isi deschid la miezul noptii o parte dintre muguri, in semn de recunoastere a nasterii Mantuitorului. Sarbatorile de iarna ale romanilor sunt pline de talc, de bunastare si veselie, caracteristici care vin dintr-o credinta puternica in sfantul Spirit al Craciunului.

Aceasta credinta puternica i-a ajutat pe romani sa perpetueze sarbatoarea Sfantului Craciun cu aceeasi bucurie in suflet, chiar si in vremuri de restriste: o creanga de brad era impodobita cu nuci invelite in „poleiala”, cu fasii subtiri de hartie colorata, cu figurine de turta dulce si cu cateva lumanarele. Toata familia participa la „mestesugirea” acestor podoabe simple, iar copiii erau cei mai insufletiti si mai harnici. Din oricat de putin, mamele si bunicile pregateau bunatati, iar casele se umpleau cu miresme de scortisoara si de nuci. Cei care aveau stare materiala mai buna daruiau din tot sufletul si celorlalti. Asa a fost si asa va fi mereu la romani. Poate si pentru ca intr-un vechi colind se spune „E sarbatoare si e joc in casa ta acum, / Dar nu uita cand esti voios, / Romane, sa fii bun!”.